După o sarcină lungă și mult No-Spa perfuzabil pentru a prelungi momentul nașterii a venit el, Ilie, copilul cu nume de proroc. Nașterea lui, una naturală, a rămas ca o poveste tristă pentru mine și care simt că mi-a marcat și mie și lui existența. M-am bucurat în final că l-am auzind plângând și sufletul mi s-a umplut de toată dragostea lui.
A urmat o perioadă în care puiul meu nu simțea nevoia primară: FOAMEA și am auzit expresii de genul „nu e copt bine”, „are icter accentuat”, „trebuie să cântărim cât mănâncă”, „cu noi mănâncă”- doar atunci când nu vedeam eu. Pentru că avusesem antecedente cu copii mai mari eram singura mămică care zicea eu stau aici cât este nevoie să știu că mă duc bine cu el acasă. După cinci zile m-au trimis acasă și el părea mai bine, dar lipsea cu desăvârșire hrănitul la cerere.
După alte două zile acasă timp în care încercam să-l pun în toate pozițiile numai să înghită măcar cât să nu se deshidrateze am început să dau telefoane și așa am ajuns la IOMC (Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului), unde un personal de nota 10 s-a dat peste cap să afle de ce Ilie e un copil atât de cuminte și nu cere nimic, doar mai plânge puțin, ușor țipat, din când în când. I s-a făcut de la puncție lombară, la ecografii, EEG, consultații oftalmologice cu picături – în încercarea mea disperată de a mă ține puternică am făcut și o glumă: sper că nu-l puneți și să citească. Am făcut tabele întregi de câți mililitri mânca la fiecare masă.
Definiția unei mese: două țocăieli din biberon (nu vreo două, chiar două: 1, 2) și apoi după ce am găsit poziția magică și colțul magic al gurii îi storceam cu grijă cât lapte puteam până nu mai dorea să înghită și adormea indiferent de câte ori era tras de nas, obraji, urechi.
Au asistat la astfel de mese echipe de medici care se cruceau și care nu ar fi crezut că vor lăsă o mamă să își pună puiul lângă ea ca să fie hrănit și care ziceau că dacă așa ajunge să pape ceva „e bine și așa”. Am sărbătorit cu medicii cele patru mese din cele trei săptămâni jumătate de stat în spital în care Ilie ajunsese să pape 20ml singur.
Din toată perioada cât a stat internat, cam 80% din timp a fost perfuzat. Nu cred că avea loc în mânuțe și piciorușe care să nu fi văzut acul și care să nu se fi învinețit.
Modul în care eu ca mamă îmi găseam speranța și puterea era în vizitele zilnice ale soțului meu, Ștefan, care îmi povestea ce mai face el, ce mai fac fetele mele dragi care nu le mai văzusem de mult, mult prea mult timp.
Ziua de 20 iulie, Sf. Prooroc Ilie, am petrecut-o în spital încercând să nu dau prea multă importanță zilei, să nu sufăr și mai mult că nu suntem acasă să păpăm primul tort de lapte.
Concluziile după aproape o lună au fost că a avut clar o hemoragie craniană de tip 1 și alte 7 diagnostice adiacente. Dar nici așa nu știau cu certitudine dacă acestea erau cauzele stării lui.
După ce am ajuns acasă, pe 6 august am făcut botezul și am simțit că ceva s-a schimbat cu adevărat în bine: a mâncat 40 ml lapte singur după 4 ore pauza… deci a simțit și el puțin FOAMEA. A început să fie mai prezent.
Până la cinci luni mesele lui durau o oră și tot timpul trebuia să am pe lângă mine: biberonul mare, biberonul mic, seringa albastră, seringa portocalie și lingurița mică de silicon. Bineînțeles era nevoie și de telefon unde cânta aceeași melodie a lui Celine Dion: My precious one. Orice mâncărime de nas, urechi trebuia să le suprimi cât timp mișca gurița și păpa. Ce să mai zic de transpirația care curgea șuvoi pe mine și respirația care simțeam că e aproape inexistentă… Și ca să termin cu smiorcăiala, la final ieșeam de cele mai multe ori victorioasă și Ilie reușea să ia în greutate normal.
În afara meselor încercam să avem o viață de bebeluș normal: să ne jucăm și chiar îi plăcea mult să râdă, să ne plimbăm, să îl determinăm să se miște mai mult că nu prea o făcea. De dorința de a se ridica în funduleț nici nu putea fi vorba.
La cinci luni după ce a făcut și varicelă împreună cu surioarele lui a zis prima data mama și apoi baba. OLE! Ce spitale, ce chin la masă… am uitat de toate și am mai debifat o frică din urma hemoragiei craniene care o avusese și care mă urmărea.
Noi diversificarea am început-o la patru luni făcută ca la carte. Singura diferență a fost poziția în care îi dădeam masa și anume în scoica în care îl transportam în mod normal cu mașina. Târziu mi-am dat seama că el nu știe să ducă mâncarea din stânga în dreapta și că o înghite pur și simplu.
Abia la opt luni jumătate a reușit să se ridice singur în funduleț și cam aproape la nouă luni am început să-l împrietenesc cu olița și a zis și primul tata. Era vârsta care îmi doream deja mai multe de la el și deși tot timpul îi găseam ca scuze suferința de la începutul vieții și varicela simțeam că un kinetoterapeut l-ar putea ajuta să îl determine să se ridice în picioare. După zece ședințe de kinetoterapie cu dr. Elena Căciulan, un om profi și un suflet cald, ne-am ridicat singur în pătuț și până la un an și trei luni am făcut deja pași singur.
Simțeam că îi lipsesc multe din achizițiile unui copil de vârsta lui și tot mă chinuiam să nu-l compar cu surioarele lui. Privirea lui era de om bucuros, dar foarte ignorant cu toți din jurul lui.
Semnele care ne-au pus pe gânduri:
- fugea de privirea noastră; se mai crea contact vizual, dar rar și doar când eram față în față;
- învârtea obsesiv orice, dar nu o vedeam atunci ca ceva rău, credeam că e doar o abilitate pe care eu nu o cunosc;
- nu căuta joacă cu surorile lui nici după un an jumate chiar dacă ele îi acordau multă atenție;
- fluturatul mâinilor și urcarea pe vârfuri apăreau când se bucura foarte tare și nici asta nu am asociat cu nimic;
- niciodată nu urmărea mingea când încercam să ne jucăm cu el, iar la mașinuțe le întorcea și învârtea obsesiv roțile;
- interacțiunea cu cei străini era zero, pur și simplu dacă intrau în traseul care și-l crea de alergat îi dădea deoparte fără măcar să-și mute privirea spre ei.